Imperiul Otoman

Prima perioada a istoriei Imperiului Otoman era caracterizata de expansiune teritoriala aproape continua, timp in care dominatia turca a pornit de la un principat Anatolian nord-vestic spre a cuceri mare parte din sud-estul Europei si Anatoliei. Institutiile politice, economice si sociale ale clasei imperiilor islamice au fost amestecate cu cele mostenite de la Imperiul Bizantin si de la marile imperii otomane din Asia centrala si au fost restabilite in noi forme care sa integreze acea zona in timpuri moderne.
Originile si expansiunile statului otoman, 1300 – 1402
in fazele initiale de expansiune, otomanii erau liderii razboinicilor turci pentru credinta islamica, cunoscuti sub numele de ghazis, care au luptat impotriva micsorarii Imperiului Crestin Bizantin. Predecesorii lui Osman I, formatorul dinastiei, au fost membri ai tribului Kay, care au patruns in Anatolia impreuna cu o masa de turci nomazi oguz. Acesti nomazi, fugind de mongolul Gighis Khan, au distrus Bizantul dupa lupta de la Manzikert (1071), au ocupat Anatolia centrala si de sud in timpul secolului al XII-lea. Ghazisii au luptat impotriva Imperiului Bizantin si apoi impotriva mongolilor, care invadasera Anatolia, urmând hotarârea Imperiului Il–Khanid din Iran si Mesopotamia in ultima jumatate a secolului al XIII–lea. Odata cu dezintegrarea puterii Seljuq si inlocuirea cu suzeranitatea mongola, impusa direct de ocupatia militara a majoritatii Anatoliei de est, principatele turce independente – dintre care unul are condus de Osman – au aparut in ramasitele Anatoliei.
Urmând infrângerii mongole asupra armatey Seljuq in 1293, Osman a aparut ca print al principatului de granita care a preluat Bithynia bizantina din nord–vestul Anatoliei, pe lânga Bursa, comandând ghazasii impotriva Bizantului in acea zona. Barat in est de principatul Germiyan, mult mai puternic, Osman si succesorii imediat apropiati s-au concentrat asupra atacurilor la teritoriile bizantine ce marginesc Strâmtoarea Bosfor si Marea Marmara spre vest. Otomanii, cei mai mari rivali musulmani ai Bizantului, au atras mase de nomazi si oraseni someri, care au patruns prin Orientul Mijlociu, cautând sa dea un sens vietii lor, sa-si câstige vitalitatea si sa caute sa-si implineasca dorintele religioase de a–si extinde teritoriile islamice. Otomanii au putut sa profite de decaderea sistemului bizantin de aparare a granitelor si de nemultumirea crescuta in domeniul economic, religios si social in Bizant, incepând de la Osman si continuând pâna la succesorul lui, Orkhan (1324 – ’26) si Murad I (1360 – ’89), au preluat teritoriile bizantine, la inceput dinspre vestul Anatoliei, si apoi in Europa de sud–est. Doar sub conducerea lui Bayazid I (1389 – 1402) faima si puterea câstigate in expansiunea initiala au fost utilizate pentru a asimila principatele turcesti din estul Anatoliei.

Formarea poporului roman si a limbii romane

Teorii privind etnogeneza românilor. Studierea problemei etnogenezei (din greacă, etnos înseamnă "popor", genesis - "naştere"), adică a originii oricărui popor, constă în determinarea următoarelor aspecte: când, unde, din ce părţi compo¬nente şi în ce condiţii s-a format comunitatea etnică respectivă. Aceste cerinţe se referă şi la problema originii neamului românesc.
Etnogeneza românilor este una din cele mai fundamentale probleme ale istoriei noastre naţionale. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi străini. De multe ori, însă, conzluziile istoricilor, mai cu seamă ale celor străini erau dictate de anumite interese geopolitice. în acest caz credem oportun să ne referim succint la cele maj importante teorii ale etnogenezei românilor, expuse în literatura istorică.
În operele autorilor medievali, începând cu cei bizantini (Kekaumenos, sec. XI; Kinnamos, sec. XII) se constata că românii, numiţi de ei vlahi, sunt colonişti romani aduşi de Traian din Italia. Cronicarii medievali maghiari constatau, că vlahii erau "pastorii romanilor", că ei locuiau în Panonia până la venirea hunirlor (sec. V).
Umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini, viitorul papă Pius al Il-lea ş.a.) de asemnea erau de părere că românii "sunt de neam italic". Cronicarii şi savanţii români din secolele XVII-XVIII (Gh. Ureche, M. Costin, Const. Canta-cuzino, D, Cantemir, reprezentanţii Şcolii Ardelene - Petru Maior, Samuil Micu, Gh. Şincai) au demonstrat originea comună a românilor din Transilvania, Ţara Româ¬nească şi Moldova din "vechii romani", care au locuit în Dacia. Dimitrie Cantemir a menţionat şi aportul dacilor la formarea poporului român. Reprezentanţii Şcolii Ardelene considerau, însă fără temei, că dacii au fost exterminaţi în timpul războaielor cu romanii. Cercetările ulterioare ale istoricilor au combătut această afirmaţie. Tot nefondate sunt şi teoriile cum că românii s-au format numai pe suportul dacic, fără o contribuţie substanţială a romanilor.

Comunismul in Romania

Sistemul monopartidist communist s-a format si afirmat in procesul revolutie si constructiei socialiste. Devenind partied de guvernamant, partidele comuniste si-au ridicat pe trepte inalte rolul de forte politice ale clasei muncitoare si aliatilor acesteia. Ele au folosit puterea de stat impotriva fortelor politice si sociale contrarevolutionare, pentru faurirea societatii socialiste. Odata cu inlaturarea claselor exploatatoare si a fortelor lor politice – partidul marxist-leninist a devenit forta de conducere a intregului popor, a intregii natiuni.
In dezvoltarea lor istorica, partidele comuniste, devenite partied de guvernamant, au trecut in general prin trei etape mai importante, si anume :
1. partidele de reprezentare a clasei muncitoare (in perioada prerevolutionara ) .
2. partidele de reprezentare a fortelor sociale participante la revolutia socialista, la miscarea de reinoire “ din temelii a societatii “ .
3. partidele de reprezentare a unitatii de vointa si de actiune a intregului popor, a natiunii socialiste, dobandind rolul de centru vital al natiunii .
In acest fel a fost elaborata o doctrina a legitimitatii deciziilor de interes global : caracterul unitar, necontradictoriu al bazei economice (in sensul inexistentei contradictiilor antagoniste), al intregii vieti sociale, culturale, nationale vor determina in planul functionarii si dezvoltarii sistemului politic fenomenul unanimitatii in luarea principalelor deciziide interes national, in stabilirea liniei politice, a strategiei, a prioritatilor privind dezvoltarea globala. Diferitele documente, planuri de activitate, hotarari de partid sunt adoptate de catre congrese, conferintele nationale, plenarele comitetelor centrale ale partidelor comuniste de guvernamant, de regula in unanimitate. De asemenea, actele legislative adoptate de organelle supreme ale puterii de stat au la baza, in general, unanimitatea.

Ursii Polari

Ursul polar are un stramos comun cu ursul brun, iar cei doi sunt si acum suficient de strâns înruditi pentru a produce hibrizi fertili în programe de încrucisare în captivitate. Însa ursul polar a dezvoltat diferite adaptari pentru viata în unul dintre cele mai reci, mai pustii si mai ostile medii de pe Pamânt - regiunea arctica circumpolara.
Lucrul cel mai caracteristic este blana sa crem sau alb-galbuie, care se contopeste cu usurinta cu mediul, iar perii impenetrabili ai blanii sunt goi pe dinauntru si dispusi foarte des pentru a oferi maxima caldura în aerul si în apa deosebil de rece. Un strat gros de grasime de sub piele ofera si mai multa izolare, în special în timp ce ursul înoata.
Ursul polar are talpile picioarelor acoperite cu peri pentru a asigura tractiunea pe gheata, iar ghearele lungi, de care nu mai este nevoie pentru sapatul în pamânt si ruperea scoartei copacilor, sunt scurte si ascutite, pentru a putea apuca ferm prada care se zvârcoleste. Labele anterioare masive - cu diametre de pâna la 30 cm - sunt partial membranate si sunt folosite ca niste înotatoare în timpul înotului; labele posterioare au rolul de cârma.

Sistemul digestiv

Sistemul digestiv

FIZIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV

Tractul gastro-intestinal asigurã aportul continuu de apã, electroliþi si substanþe nutritive necesare organismului. în vederea realizãrii acestor functii, este necesarã: 1. deplasarea alimentelor prin tractul alimentar; 2. secretia sucurilor digestive si digestia alimentelor; 3. absorbtia produsilor de digestie, a apei si a electrolitilor; 4. circulatia sângelui prin segmentele tubului digestiv în vederea transportului substantelor absorbite; 5. controlul acestor functii prin intermediul sistemului nervos si endocrin.
Majoritatea substantelor întâlnite în alimente au o structurã chimicã complexã, diferitã de cea a constituientilor organismului, si nu pot fi preluate ca atare din naturã. E suferã, în prealabil, transformãri mecanice, fizice si chimice. Totalitatea acestora reprezinsi digestia alimentelor. Prin digestie, principiile alimentare sunt descompuse în molecule simple, fãrã specificitate biologicã, iar acestea pot fi absorbite la nivelul mucoasei intestinale
În tubul digestiv existã enzime specifice pentru fiecare tip de substantã organicã Astfel, proteinele suferã actiunea enzimelor proteolitice (proteaze), care le desfac pânã la aminoacizi. Glucidele cu moleculã mare sunt scindate de cãtre enzimele amilolitice (glicolitice) pânã la stadiul de glucide simple. Lipidele sunt hidrolizate de cãtre enzimek lipolitice (lipaze).