Prima perioada a istoriei Imperiului Otoman era caracterizata de expansiune teritoriala aproape continua, timp in care dominatia turca a pornit de la un principat Anatolian nord-vestic spre a cuceri mare parte din sud-estul Europei si Anatoliei. Institutiile politice, economice si sociale ale clasei imperiilor islamice au fost amestecate cu cele mostenite de la Imperiul Bizantin si de la marile imperii otomane din Asia centrala si au fost restabilite in noi forme care sa integreze acea zona in timpuri moderne.
Originile si expansiunile statului otoman, 1300 – 1402
in fazele initiale de expansiune, otomanii erau liderii razboinicilor turci pentru credinta islamica, cunoscuti sub numele de ghazis, care au luptat impotriva micsorarii Imperiului Crestin Bizantin. Predecesorii lui Osman I, formatorul dinastiei, au fost membri ai tribului Kay, care au patruns in Anatolia impreuna cu o masa de turci nomazi oguz. Acesti nomazi, fugind de mongolul Gighis Khan, au distrus Bizantul dupa lupta de la Manzikert (1071), au ocupat Anatolia centrala si de sud in timpul secolului al XII-lea. Ghazisii au luptat impotriva Imperiului Bizantin si apoi impotriva mongolilor, care invadasera Anatolia, urmând hotarârea Imperiului Il–Khanid din Iran si Mesopotamia in ultima jumatate a secolului al XIII–lea. Odata cu dezintegrarea puterii Seljuq si inlocuirea cu suzeranitatea mongola, impusa direct de ocupatia militara a majoritatii Anatoliei de est, principatele turce independente – dintre care unul are condus de Osman – au aparut in ramasitele Anatoliei.
Urmând infrângerii mongole asupra armatey Seljuq in 1293, Osman a aparut ca print al principatului de granita care a preluat Bithynia bizantina din nord–vestul Anatoliei, pe lânga Bursa, comandând ghazasii impotriva Bizantului in acea zona. Barat in est de principatul Germiyan, mult mai puternic, Osman si succesorii imediat apropiati s-au concentrat asupra atacurilor la teritoriile bizantine ce marginesc Strâmtoarea Bosfor si Marea Marmara spre vest. Otomanii, cei mai mari rivali musulmani ai Bizantului, au atras mase de nomazi si oraseni someri, care au patruns prin Orientul Mijlociu, cautând sa dea un sens vietii lor, sa-si câstige vitalitatea si sa caute sa-si implineasca dorintele religioase de a–si extinde teritoriile islamice. Otomanii au putut sa profite de decaderea sistemului bizantin de aparare a granitelor si de nemultumirea crescuta in domeniul economic, religios si social in Bizant, incepând de la Osman si continuând pâna la succesorul lui, Orkhan (1324 – ’26) si Murad I (1360 – ’89), au preluat teritoriile bizantine, la inceput dinspre vestul Anatoliei, si apoi in Europa de sud–est. Doar sub conducerea lui Bayazid I (1389 – 1402) faima si puterea câstigate in expansiunea initiala au fost utilizate pentru a asimila principatele turcesti din estul Anatoliei.
miercuri, 10 februarie 2010
Formarea poporului roman si a limbii romane
Teorii privind etnogeneza românilor. Studierea problemei etnogenezei (din greacă, etnos înseamnă "popor", genesis - "naştere"), adică a originii oricărui popor, constă în determinarea următoarelor aspecte: când, unde, din ce părţi compo¬nente şi în ce condiţii s-a format comunitatea etnică respectivă. Aceste cerinţe se referă şi la problema originii neamului românesc.
Etnogeneza românilor este una din cele mai fundamentale probleme ale istoriei noastre naţionale. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi străini. De multe ori, însă, conzluziile istoricilor, mai cu seamă ale celor străini erau dictate de anumite interese geopolitice. în acest caz credem oportun să ne referim succint la cele maj importante teorii ale etnogenezei românilor, expuse în literatura istorică.
În operele autorilor medievali, începând cu cei bizantini (Kekaumenos, sec. XI; Kinnamos, sec. XII) se constata că românii, numiţi de ei vlahi, sunt colonişti romani aduşi de Traian din Italia. Cronicarii medievali maghiari constatau, că vlahii erau "pastorii romanilor", că ei locuiau în Panonia până la venirea hunirlor (sec. V).
Umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini, viitorul papă Pius al Il-lea ş.a.) de asemnea erau de părere că românii "sunt de neam italic". Cronicarii şi savanţii români din secolele XVII-XVIII (Gh. Ureche, M. Costin, Const. Canta-cuzino, D, Cantemir, reprezentanţii Şcolii Ardelene - Petru Maior, Samuil Micu, Gh. Şincai) au demonstrat originea comună a românilor din Transilvania, Ţara Româ¬nească şi Moldova din "vechii romani", care au locuit în Dacia. Dimitrie Cantemir a menţionat şi aportul dacilor la formarea poporului român. Reprezentanţii Şcolii Ardelene considerau, însă fără temei, că dacii au fost exterminaţi în timpul războaielor cu romanii. Cercetările ulterioare ale istoricilor au combătut această afirmaţie. Tot nefondate sunt şi teoriile cum că românii s-au format numai pe suportul dacic, fără o contribuţie substanţială a romanilor.
Etnogeneza românilor este una din cele mai fundamentale probleme ale istoriei noastre naţionale. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi străini. De multe ori, însă, conzluziile istoricilor, mai cu seamă ale celor străini erau dictate de anumite interese geopolitice. în acest caz credem oportun să ne referim succint la cele maj importante teorii ale etnogenezei românilor, expuse în literatura istorică.
În operele autorilor medievali, începând cu cei bizantini (Kekaumenos, sec. XI; Kinnamos, sec. XII) se constata că românii, numiţi de ei vlahi, sunt colonişti romani aduşi de Traian din Italia. Cronicarii medievali maghiari constatau, că vlahii erau "pastorii romanilor", că ei locuiau în Panonia până la venirea hunirlor (sec. V).
Umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini, viitorul papă Pius al Il-lea ş.a.) de asemnea erau de părere că românii "sunt de neam italic". Cronicarii şi savanţii români din secolele XVII-XVIII (Gh. Ureche, M. Costin, Const. Canta-cuzino, D, Cantemir, reprezentanţii Şcolii Ardelene - Petru Maior, Samuil Micu, Gh. Şincai) au demonstrat originea comună a românilor din Transilvania, Ţara Româ¬nească şi Moldova din "vechii romani", care au locuit în Dacia. Dimitrie Cantemir a menţionat şi aportul dacilor la formarea poporului român. Reprezentanţii Şcolii Ardelene considerau, însă fără temei, că dacii au fost exterminaţi în timpul războaielor cu romanii. Cercetările ulterioare ale istoricilor au combătut această afirmaţie. Tot nefondate sunt şi teoriile cum că românii s-au format numai pe suportul dacic, fără o contribuţie substanţială a romanilor.
Comunismul in Romania
Sistemul monopartidist communist s-a format si afirmat in procesul revolutie si constructiei socialiste. Devenind partied de guvernamant, partidele comuniste si-au ridicat pe trepte inalte rolul de forte politice ale clasei muncitoare si aliatilor acesteia. Ele au folosit puterea de stat impotriva fortelor politice si sociale contrarevolutionare, pentru faurirea societatii socialiste. Odata cu inlaturarea claselor exploatatoare si a fortelor lor politice – partidul marxist-leninist a devenit forta de conducere a intregului popor, a intregii natiuni.
In dezvoltarea lor istorica, partidele comuniste, devenite partied de guvernamant, au trecut in general prin trei etape mai importante, si anume :
1. partidele de reprezentare a clasei muncitoare (in perioada prerevolutionara ) .
2. partidele de reprezentare a fortelor sociale participante la revolutia socialista, la miscarea de reinoire “ din temelii a societatii “ .
3. partidele de reprezentare a unitatii de vointa si de actiune a intregului popor, a natiunii socialiste, dobandind rolul de centru vital al natiunii .
In acest fel a fost elaborata o doctrina a legitimitatii deciziilor de interes global : caracterul unitar, necontradictoriu al bazei economice (in sensul inexistentei contradictiilor antagoniste), al intregii vieti sociale, culturale, nationale vor determina in planul functionarii si dezvoltarii sistemului politic fenomenul unanimitatii in luarea principalelor deciziide interes national, in stabilirea liniei politice, a strategiei, a prioritatilor privind dezvoltarea globala. Diferitele documente, planuri de activitate, hotarari de partid sunt adoptate de catre congrese, conferintele nationale, plenarele comitetelor centrale ale partidelor comuniste de guvernamant, de regula in unanimitate. De asemenea, actele legislative adoptate de organelle supreme ale puterii de stat au la baza, in general, unanimitatea.
In dezvoltarea lor istorica, partidele comuniste, devenite partied de guvernamant, au trecut in general prin trei etape mai importante, si anume :
1. partidele de reprezentare a clasei muncitoare (in perioada prerevolutionara ) .
2. partidele de reprezentare a fortelor sociale participante la revolutia socialista, la miscarea de reinoire “ din temelii a societatii “ .
3. partidele de reprezentare a unitatii de vointa si de actiune a intregului popor, a natiunii socialiste, dobandind rolul de centru vital al natiunii .
In acest fel a fost elaborata o doctrina a legitimitatii deciziilor de interes global : caracterul unitar, necontradictoriu al bazei economice (in sensul inexistentei contradictiilor antagoniste), al intregii vieti sociale, culturale, nationale vor determina in planul functionarii si dezvoltarii sistemului politic fenomenul unanimitatii in luarea principalelor deciziide interes national, in stabilirea liniei politice, a strategiei, a prioritatilor privind dezvoltarea globala. Diferitele documente, planuri de activitate, hotarari de partid sunt adoptate de catre congrese, conferintele nationale, plenarele comitetelor centrale ale partidelor comuniste de guvernamant, de regula in unanimitate. De asemenea, actele legislative adoptate de organelle supreme ale puterii de stat au la baza, in general, unanimitatea.
Ursii Polari
Ursul polar are un stramos comun cu ursul brun, iar cei doi sunt si acum suficient de strâns înruditi pentru a produce hibrizi fertili în programe de încrucisare în captivitate. Însa ursul polar a dezvoltat diferite adaptari pentru viata în unul dintre cele mai reci, mai pustii si mai ostile medii de pe Pamânt - regiunea arctica circumpolara.
Lucrul cel mai caracteristic este blana sa crem sau alb-galbuie, care se contopeste cu usurinta cu mediul, iar perii impenetrabili ai blanii sunt goi pe dinauntru si dispusi foarte des pentru a oferi maxima caldura în aerul si în apa deosebil de rece. Un strat gros de grasime de sub piele ofera si mai multa izolare, în special în timp ce ursul înoata.
Ursul polar are talpile picioarelor acoperite cu peri pentru a asigura tractiunea pe gheata, iar ghearele lungi, de care nu mai este nevoie pentru sapatul în pamânt si ruperea scoartei copacilor, sunt scurte si ascutite, pentru a putea apuca ferm prada care se zvârcoleste. Labele anterioare masive - cu diametre de pâna la 30 cm - sunt partial membranate si sunt folosite ca niste înotatoare în timpul înotului; labele posterioare au rolul de cârma.
Lucrul cel mai caracteristic este blana sa crem sau alb-galbuie, care se contopeste cu usurinta cu mediul, iar perii impenetrabili ai blanii sunt goi pe dinauntru si dispusi foarte des pentru a oferi maxima caldura în aerul si în apa deosebil de rece. Un strat gros de grasime de sub piele ofera si mai multa izolare, în special în timp ce ursul înoata.
Ursul polar are talpile picioarelor acoperite cu peri pentru a asigura tractiunea pe gheata, iar ghearele lungi, de care nu mai este nevoie pentru sapatul în pamânt si ruperea scoartei copacilor, sunt scurte si ascutite, pentru a putea apuca ferm prada care se zvârcoleste. Labele anterioare masive - cu diametre de pâna la 30 cm - sunt partial membranate si sunt folosite ca niste înotatoare în timpul înotului; labele posterioare au rolul de cârma.
Sistemul digestiv
Sistemul digestiv
FIZIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV
Tractul gastro-intestinal asigurã aportul continuu de apã, electroliþi si substanþe nutritive necesare organismului. în vederea realizãrii acestor functii, este necesarã: 1. deplasarea alimentelor prin tractul alimentar; 2. secretia sucurilor digestive si digestia alimentelor; 3. absorbtia produsilor de digestie, a apei si a electrolitilor; 4. circulatia sângelui prin segmentele tubului digestiv în vederea transportului substantelor absorbite; 5. controlul acestor functii prin intermediul sistemului nervos si endocrin.
Majoritatea substantelor întâlnite în alimente au o structurã chimicã complexã, diferitã de cea a constituientilor organismului, si nu pot fi preluate ca atare din naturã. E suferã, în prealabil, transformãri mecanice, fizice si chimice. Totalitatea acestora reprezinsi digestia alimentelor. Prin digestie, principiile alimentare sunt descompuse în molecule simple, fãrã specificitate biologicã, iar acestea pot fi absorbite la nivelul mucoasei intestinale
În tubul digestiv existã enzime specifice pentru fiecare tip de substantã organicã Astfel, proteinele suferã actiunea enzimelor proteolitice (proteaze), care le desfac pânã la aminoacizi. Glucidele cu moleculã mare sunt scindate de cãtre enzimele amilolitice (glicolitice) pânã la stadiul de glucide simple. Lipidele sunt hidrolizate de cãtre enzimek lipolitice (lipaze).
FIZIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV
Tractul gastro-intestinal asigurã aportul continuu de apã, electroliþi si substanþe nutritive necesare organismului. în vederea realizãrii acestor functii, este necesarã: 1. deplasarea alimentelor prin tractul alimentar; 2. secretia sucurilor digestive si digestia alimentelor; 3. absorbtia produsilor de digestie, a apei si a electrolitilor; 4. circulatia sângelui prin segmentele tubului digestiv în vederea transportului substantelor absorbite; 5. controlul acestor functii prin intermediul sistemului nervos si endocrin.
Majoritatea substantelor întâlnite în alimente au o structurã chimicã complexã, diferitã de cea a constituientilor organismului, si nu pot fi preluate ca atare din naturã. E suferã, în prealabil, transformãri mecanice, fizice si chimice. Totalitatea acestora reprezinsi digestia alimentelor. Prin digestie, principiile alimentare sunt descompuse în molecule simple, fãrã specificitate biologicã, iar acestea pot fi absorbite la nivelul mucoasei intestinale
În tubul digestiv existã enzime specifice pentru fiecare tip de substantã organicã Astfel, proteinele suferã actiunea enzimelor proteolitice (proteaze), care le desfac pânã la aminoacizi. Glucidele cu moleculã mare sunt scindate de cãtre enzimele amilolitice (glicolitice) pânã la stadiul de glucide simple. Lipidele sunt hidrolizate de cãtre enzimek lipolitice (lipaze).
Anatomia si fiziologia plamanilor
paratul respirator este format din totalitatea organelor care contribuie la realizarea schimburilor de gaze dintre organism si mediul extern.In plus,prin partea superioara a cavitatii nazale la nivelul mucoasei olfactive se percepe mirosul, iar laringele,un alt segment al aparatului respirator,datorita corzilor vocale inferioare,realizeaza fonatia.
Aparatul respirator este alcatuit din :
• caile respiratorii organe care au rol in vehicularea aerului ;cavitatea nazala si faringele formeaza caile respiratorii superioare,iar laringele trahea si bronhiile - caile respiratorii inferioare.
• plmnii,organe la nivelul carora au loc schimbul de gaze(oxigen si dioxid de carbon).
CAILE RESPIRATORII
CAVITATEA NAZALA – primul segment al cailor respiratorii.
Ea este divizata de septul nazal in doua cavitati simetrice numite fose nazale.Fosele nazale se afla partial in piramida nazala care are rol estetic si de protectie.
FARINGELE,al doilea organ al cailor respiratorii,este un organ cu dubla functie, respiratorie si digestiva.
LARINGELE,este situat in partea anterioara a gatului,sub osul hioid,deasupra traheei,proeminand sub piele.Are un schelet cartilaginos,format din trei cartilaje neperechi (cartilajul tiroid,cricoid,epiglotic) si trei perechi (cartilajele aritonoide,corniculate si cuneiforme) unite intre ele prin ligamente sau articulatii.La interior este captusit de o mucoasa care determina in cavitatea laringelui,patru plici numite corzi vocale,doua superioare si doua inferioare.
TRAHEEA este un conduct fibro cartilaginos,intins de la marginea anterioara a laringelui pana la bifurcarea ei in cele doua bronhii principale.Este situata anterior de esofag.Are doua segmente;cervical si toracal.Inelele bifrocartilaginoase sunt incomplete posterior,unde se afla o membrana musculabifroelastica care permite dilatarea esofagului si inaintarea bolului alimentar in timpul deglutitiei.La exterior se afla tesut conjunctiv,iar la interior mucoasa traheala,formata dintr-un epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat,avand si celule care secreta mucus.
BRONHIILE PRINCIPALE.Sunt doua conducte fibrocartilaginoase,rezulta- te din bifurcarea traheei la locul de bifurcare,in interiorul traheei se afla
pintenele traheeal.Bron-hiile principale ajung la lobul pulmonar prin care patrund in plaman ,ramnificandu-se si formand astfel arborele bronsic.Structura bronhiilor este aceiasi cu a traheei.
PLAMANII
Plamanii reprezinta principalele organe ale aparatului respirator si sunt situati in cavitatea toracica,deasupra diafragmului.Au forma unor jumatati de con sectionat de la virf spre baza,masa medie a celor doi plamani este de 1300g.
Aparatul respirator este alcatuit din :
• caile respiratorii organe care au rol in vehicularea aerului ;cavitatea nazala si faringele formeaza caile respiratorii superioare,iar laringele trahea si bronhiile - caile respiratorii inferioare.
• plmnii,organe la nivelul carora au loc schimbul de gaze(oxigen si dioxid de carbon).
CAILE RESPIRATORII
CAVITATEA NAZALA – primul segment al cailor respiratorii.
Ea este divizata de septul nazal in doua cavitati simetrice numite fose nazale.Fosele nazale se afla partial in piramida nazala care are rol estetic si de protectie.
FARINGELE,al doilea organ al cailor respiratorii,este un organ cu dubla functie, respiratorie si digestiva.
LARINGELE,este situat in partea anterioara a gatului,sub osul hioid,deasupra traheei,proeminand sub piele.Are un schelet cartilaginos,format din trei cartilaje neperechi (cartilajul tiroid,cricoid,epiglotic) si trei perechi (cartilajele aritonoide,corniculate si cuneiforme) unite intre ele prin ligamente sau articulatii.La interior este captusit de o mucoasa care determina in cavitatea laringelui,patru plici numite corzi vocale,doua superioare si doua inferioare.
TRAHEEA este un conduct fibro cartilaginos,intins de la marginea anterioara a laringelui pana la bifurcarea ei in cele doua bronhii principale.Este situata anterior de esofag.Are doua segmente;cervical si toracal.Inelele bifrocartilaginoase sunt incomplete posterior,unde se afla o membrana musculabifroelastica care permite dilatarea esofagului si inaintarea bolului alimentar in timpul deglutitiei.La exterior se afla tesut conjunctiv,iar la interior mucoasa traheala,formata dintr-un epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat,avand si celule care secreta mucus.
BRONHIILE PRINCIPALE.Sunt doua conducte fibrocartilaginoase,rezulta- te din bifurcarea traheei la locul de bifurcare,in interiorul traheei se afla
pintenele traheeal.Bron-hiile principale ajung la lobul pulmonar prin care patrund in plaman ,ramnificandu-se si formand astfel arborele bronsic.Structura bronhiilor este aceiasi cu a traheei.
PLAMANII
Plamanii reprezinta principalele organe ale aparatului respirator si sunt situati in cavitatea toracica,deasupra diafragmului.Au forma unor jumatati de con sectionat de la virf spre baza,masa medie a celor doi plamani este de 1300g.
Afectiunile cardiovasculare
Inima, pompa care asigura circulatia sângelui în organism, este un organ musculos, gol pe dinauntru, alcatuit din patru cavitati, doua superioare (atrii) si doua inferioare (ventricule). Fiecare atriu comunica cu ventriculul de aceeasi parte printr-un orificiu prevazut cu valvule ce au functia de supape; valvulele permit circulatia sângelui în sens unic, si anume dinspre atrii înspre ventricule. Orificiul din partea dreapta are trei valvule iar cel din partea stânga numai doua. Unele boli inflamatorii, cel mai frecvent reumatismul, se pot solda cu lezarea acestor valvule: strâmtorarea orificiului, stenoza, stânjenindu-se astfel scurgerea sângelui din atriu în ventricul sau împiedicarea etanseitatii în momentul închiderii valvulelor, insuficienta, ceea ce are ca rezultat revenirea sângelui în sens invers, din ventricul în atriu; uneori ambele tipuri de leziuni se pot asocia.
Inima desfasoara o munca enorma, pentru îndeplinirea careia peretii sai musculosi trebuie sa fie foarte bine irigati cu sânge oxigenat. În acest scop, imediat dupa plecarea arterei aorte din ventriculul stâng, se desprind din ea doua ramuri ce înconjoara suprafata inimii ca o coroana (fapt pentru care au fost numite artere coronare) si care se divid apoi în ramuri din ce în ce mai fine, formând o retea bogata de vase capilare, în jurul fibrelor muschiului cardiac. Lezarea arterelor coronare prejudiciaza hranirea muschiului inimii, asa cum se întâmpla în bolile cunoscute sub numele de angina pectorala, infarct miocardic, cardiopatie ischiemica cronica.
Oricare dintre elementele anatomice sau functionale pot suferi agresiunea diferitilor factori de îmbolnavire, motiv pentru are bolile de inima sunt foarte deosebite între ele.
În categoria bolnavilor denumiti cardiovasculari, intra toti acei care au semne de îmbolnavire din partea inimii si vaselor precum si persoanele carora li se descopera o tulburare sau o leziune a inimii sau a vaselor, fara ca ele sa sufere prea mult, uneori nu au nici o suferinta evidenta.
Simptomele bolilor de inima sunt diferite nu numai în raport cu elementul structural ce a avut de suferit în cea mai mare masura (miocardul, pericardul, valvulele, arterele coronare etc.), ci si în raport cu stadiul în care se gaseste boala, existând deosebiri mari între stadiul de început si cel avansat. Aceasta se datoreste faptului ca inima nu foloseste în toate împrejurarile întreaga forta de care dispune; ea are o importanta rezerva pe care o utilizeaza numai în situatii deosebite, cum ar fi efortul fizic. Asadar, functia inimii este uneori asigurata ca si cum organismul ar fi în stare de sanatate. Acesti bolnavi de inima sunt cunscuti sub numele de compensati sau latenti. Daca modificarile produse de boala depasesc anumite limite, functia inimii se deregleaza si încep sa apara anumite simptome ce atrag atentia asupra îmbolnavirii ei.
Un simptom important este dispneea, care înseamna greutatea în respiratie. Bolnavul simte o lipsa de aer ori senzatia ca se sufoca. În aceasta situatie se constata cresterea frcventei si amplitudinii miscarilor respiratorii. Sindromul este întâlnit la mitrali si aortici, la hipertensivi, în pericardite si miocardite. Toate aceste boli au o caracteristica comuna: sângele este împiedicat sa parcurga cu usurinta camerele stângi ale inimii si de aceea stagneaza în plamâni, micsorând posibilitatile acestuia de a efectua schimburile gazoase, preluarea oxigenului din aer si eliminarea bioxidului de carbon. Stagnarea sângelui în reteaua de vase capilare a plamânilor este accentuata si de faptul ca ventriculul drept, fiind sanatos, trimite spre inima aceeasi cantitate de normala de sânge, pe care ventriculul stâng, suferind, nu o mai poate împinge în totalitate mai departe. Daca un astfel de bolnav este nevoit sa faca un efort fizic mai mare (urcarea câtorva etaje), apare o dispnee intensa si destul de îndelungata, care obliga bolnavul sa se opreasca si sa se odihneasca.
Foarte frecvent, dar îndeosebi dupa un efort fizic mai mare, pot aparea dureri în partea stânga a pieptului. În unele afectiuni cum sunt angina pectorala, infarctul miocardic si pericardita uscata, durerea toracica este foarte intensa, constiuind simptomul dominant. În angina pectorala si în infarctul miocardic durerea este provocata de irigarea deficitara a muschiului cardiac, iar în pericardita ea apare datorita frecarii între ele a foitelor pericardice inflamate si îngrosate.
Inima desfasoara o munca enorma, pentru îndeplinirea careia peretii sai musculosi trebuie sa fie foarte bine irigati cu sânge oxigenat. În acest scop, imediat dupa plecarea arterei aorte din ventriculul stâng, se desprind din ea doua ramuri ce înconjoara suprafata inimii ca o coroana (fapt pentru care au fost numite artere coronare) si care se divid apoi în ramuri din ce în ce mai fine, formând o retea bogata de vase capilare, în jurul fibrelor muschiului cardiac. Lezarea arterelor coronare prejudiciaza hranirea muschiului inimii, asa cum se întâmpla în bolile cunoscute sub numele de angina pectorala, infarct miocardic, cardiopatie ischiemica cronica.
Oricare dintre elementele anatomice sau functionale pot suferi agresiunea diferitilor factori de îmbolnavire, motiv pentru are bolile de inima sunt foarte deosebite între ele.
În categoria bolnavilor denumiti cardiovasculari, intra toti acei care au semne de îmbolnavire din partea inimii si vaselor precum si persoanele carora li se descopera o tulburare sau o leziune a inimii sau a vaselor, fara ca ele sa sufere prea mult, uneori nu au nici o suferinta evidenta.
Simptomele bolilor de inima sunt diferite nu numai în raport cu elementul structural ce a avut de suferit în cea mai mare masura (miocardul, pericardul, valvulele, arterele coronare etc.), ci si în raport cu stadiul în care se gaseste boala, existând deosebiri mari între stadiul de început si cel avansat. Aceasta se datoreste faptului ca inima nu foloseste în toate împrejurarile întreaga forta de care dispune; ea are o importanta rezerva pe care o utilizeaza numai în situatii deosebite, cum ar fi efortul fizic. Asadar, functia inimii este uneori asigurata ca si cum organismul ar fi în stare de sanatate. Acesti bolnavi de inima sunt cunscuti sub numele de compensati sau latenti. Daca modificarile produse de boala depasesc anumite limite, functia inimii se deregleaza si încep sa apara anumite simptome ce atrag atentia asupra îmbolnavirii ei.
Un simptom important este dispneea, care înseamna greutatea în respiratie. Bolnavul simte o lipsa de aer ori senzatia ca se sufoca. În aceasta situatie se constata cresterea frcventei si amplitudinii miscarilor respiratorii. Sindromul este întâlnit la mitrali si aortici, la hipertensivi, în pericardite si miocardite. Toate aceste boli au o caracteristica comuna: sângele este împiedicat sa parcurga cu usurinta camerele stângi ale inimii si de aceea stagneaza în plamâni, micsorând posibilitatile acestuia de a efectua schimburile gazoase, preluarea oxigenului din aer si eliminarea bioxidului de carbon. Stagnarea sângelui în reteaua de vase capilare a plamânilor este accentuata si de faptul ca ventriculul drept, fiind sanatos, trimite spre inima aceeasi cantitate de normala de sânge, pe care ventriculul stâng, suferind, nu o mai poate împinge în totalitate mai departe. Daca un astfel de bolnav este nevoit sa faca un efort fizic mai mare (urcarea câtorva etaje), apare o dispnee intensa si destul de îndelungata, care obliga bolnavul sa se opreasca si sa se odihneasca.
Foarte frecvent, dar îndeosebi dupa un efort fizic mai mare, pot aparea dureri în partea stânga a pieptului. În unele afectiuni cum sunt angina pectorala, infarctul miocardic si pericardita uscata, durerea toracica este foarte intensa, constiuind simptomul dominant. În angina pectorala si în infarctul miocardic durerea este provocata de irigarea deficitara a muschiului cardiac, iar în pericardita ea apare datorita frecarii între ele a foitelor pericardice inflamate si îngrosate.
Apa in organismul uman
Nu încape nici o îdoiala, ca dintre toate substantele care intra în corpul omenesc si în cel al animalelor, apa sta pe primul loc în ceea ce priveste cantitatea. Fiziologul Claude Bernard este primul care a încercat, înca din secolul trecut sa calculeze proportia de apa din organismul uman. Cum a procedat? El a cântarit mumiile egiptene - care erau complet dezhidratate. Apoi a comparat greutatea acestor mumii cu greutatea unor oameni vii de aceeasi înltime si cu trasaturi fizice cât mai asemanatoare mumiilor respective. prin acest procedeu, el a determinat ca apa are o proportie de 90 % în organismul uman. Cifra este prea ridicata. Acest lucru se explica pentru ca uscarea prelungita a mumiilor a dus si la pierdera unor substante solide din corpul lor alaturi de apa.
Ulterior s-au facut cercetari mai precise, care au aratat nu numai câta apa este în organismul uman, dar si chiar câta apa contin tesuturile din care este alcatuit. În medie, un om care cântareste 65 de kilograme poate fi sigur ca aproximativ 41 de kilograme (63-70 %) din organismul sau este apa. Aceasta proportie este valabila si pentru alte animale: câine, pisica, iepure, în general animalele cu sânge cald au aceeasi proportie de apa în organism ca si omul si mai mult au aceeasi proportie de apa în tesuturi ca si omul.
Rolul apei în organism
Apa reprezinta un excelent dizolvant pentu multe substante si este mediul în care se desfasoara cele mai multe reactii chimice legate de metabolismul substantelor si deci de viata. Rolul apei în organismul uman este foarte mare. Chimistii stiu foarte bine ce se întâmpla când vor ca doua substante sa reactioneze între ele. De exemplu din carbonatul de sodiu si sulfatul de cupru (piatra vânata) va rezulta carbonat de cupru si sulfat de sodiu. Daca se amesteca cele doua pulberi pur si simplu aceasta reactie nu va avea loc. Este nevoie ca substantele sa fie dizolvate în prealabil în apa pentru ca reactia sa aiba loc.
În organismul uman au loc numeroase reactii chimice care dau nastere la caldura, energie si la metabolismul necesar vietii. Aceste reactii au nevoie de un mediu apos, altfel substantele nu se pot desface în ioni iar reactiile nu pot avea loc.
Pe lânga aceasta apa însasi ese un electrolit slab, care se disociaza în ion de hidrogen (H+) si hidroxil (OH-). Acessi ioni au proprietati catalitice, ei accelerând un numar considerabil de reactii care în mod normal ar dura zile întregi, în prezente ionilor reactiile au loc în câteva secunde.
Apa are si proprietatea de a acumula si de adegaja caldura prin evaporare. Aceste însusiri ale apei au un rol foarte important în fiziologia termoreglarii. La temperaturile ridicate ale verii organismul uman primeste mult mai multa caldura decât are nevoie. Daca aceasta caldura nu s-ar elimina organismul ar avea mult de suferit. Din fericire organismul dispune de serie de mijloace de eliminare a caldurii. Schimbarea apei din stare lichida în stare gazoasa presupune o pierdere de caldura de la corpul unde se afla apa. În corpul omenesc fiecare gram de apa evaporat de pe suprafata pielii (transpiratie) la temperatura camerei înlesneste pierdera a 580 de calorii mici.
Ulterior s-au facut cercetari mai precise, care au aratat nu numai câta apa este în organismul uman, dar si chiar câta apa contin tesuturile din care este alcatuit. În medie, un om care cântareste 65 de kilograme poate fi sigur ca aproximativ 41 de kilograme (63-70 %) din organismul sau este apa. Aceasta proportie este valabila si pentru alte animale: câine, pisica, iepure, în general animalele cu sânge cald au aceeasi proportie de apa în organism ca si omul si mai mult au aceeasi proportie de apa în tesuturi ca si omul.
Rolul apei în organism
Apa reprezinta un excelent dizolvant pentu multe substante si este mediul în care se desfasoara cele mai multe reactii chimice legate de metabolismul substantelor si deci de viata. Rolul apei în organismul uman este foarte mare. Chimistii stiu foarte bine ce se întâmpla când vor ca doua substante sa reactioneze între ele. De exemplu din carbonatul de sodiu si sulfatul de cupru (piatra vânata) va rezulta carbonat de cupru si sulfat de sodiu. Daca se amesteca cele doua pulberi pur si simplu aceasta reactie nu va avea loc. Este nevoie ca substantele sa fie dizolvate în prealabil în apa pentru ca reactia sa aiba loc.
În organismul uman au loc numeroase reactii chimice care dau nastere la caldura, energie si la metabolismul necesar vietii. Aceste reactii au nevoie de un mediu apos, altfel substantele nu se pot desface în ioni iar reactiile nu pot avea loc.
Pe lânga aceasta apa însasi ese un electrolit slab, care se disociaza în ion de hidrogen (H+) si hidroxil (OH-). Acessi ioni au proprietati catalitice, ei accelerând un numar considerabil de reactii care în mod normal ar dura zile întregi, în prezente ionilor reactiile au loc în câteva secunde.
Apa are si proprietatea de a acumula si de adegaja caldura prin evaporare. Aceste însusiri ale apei au un rol foarte important în fiziologia termoreglarii. La temperaturile ridicate ale verii organismul uman primeste mult mai multa caldura decât are nevoie. Daca aceasta caldura nu s-ar elimina organismul ar avea mult de suferit. Din fericire organismul dispune de serie de mijloace de eliminare a caldurii. Schimbarea apei din stare lichida în stare gazoasa presupune o pierdere de caldura de la corpul unde se afla apa. În corpul omenesc fiecare gram de apa evaporat de pe suprafata pielii (transpiratie) la temperatura camerei înlesneste pierdera a 580 de calorii mici.
Corpul uman
SCHELETUL uman este format din 206 oase separate, unite ^ntre ele prin diferite articula]ii. M\rimea, respectiv forma diferitelor oase este deteminat\ de func]ia anatomic\. Cel mai mare os este femurul, având 50 de centrimetri, iar cel mai mic este sc\ri]a (2,6 mm), una din oscioarele auditive.
Oasele pot fi ^mp\r]ite ^n patru mari grupe.
- oasele lungi sau cilindrice, sunt alungite, u[or curbate, au rolul de a amortiza [ocurile, din aceast\ categorie fac parte oasele gambei, bra]ului, degetelor.
- oasele scurte, (cubice) sunt col]uroase, groase: oasele carpiene [i tarsiene
- oasele neregulate, au forme [i dimensiuni variate, formaz\ unele p\r]i ale fe]ei [i spatelui
- oasele late, coastele, craniul, spata –reprezint\ scuturi ale organelor vitale.
Peste 500 de mu[chi – mu[chii scheletici – se ata[eaz\ de oasele noastre. Mu[chii se inser\ pe oase prin intermediul prelungirilor numite ligamente. Mu[chii [i oasele formeaz\ ^mpreun\ cele mai mari sisteme organice ale organismului nostru: sistemul osos [i muscular.
Scheletul este flexibil datorit\ articula]iilor care unesc oasele.
Coloana vertebral\ uman\ este format\ din 26 de oase separate: vertebre; acestea sunt unite prin articula]ii. Cele mai simple articula]ii sunt cele ^n care o suprafa]\ articular\ alunec\ peste cealalt\; ^ntre rotul\ [i extremitatea distal\ a femurului.
Capul uman este format din 29 de oase. Neurocraniul este compus din 8 oase; bine sudate, pentru a proteja creierul la ac]iunile din exterior. Alte 14 oase intr\ ^n formarea fe]ei (craniul visceral); ^n cele dou\ urechi mai exist\ câte 3 oscioare auditive, iar ultimul os este mandibula.
~n formarea coloanei vertebrale intr\ 26 de oase. Cele 7 vertebre cervicale sunt urmate de 12 vertebre dorsale, iar acestea de 5 vertebre lombare late, puternice. Osul sacru, situat ^ntre oasele care formeaz\ bazinul, este alc\tuit din sudarea a 5 vertebre sacrale. Ultima vertebr\ a coloanei este coccisul – fomat ini]ial din 4 oase care s-au unit.
Oasele care formez\ toracele sunt ^n num\r de 25. Pe cele dou\ p\r]i sunt aliniate una sub alta 12 perechi de coaste lungi [i curbate, ^n centru fiind situat sternul.
Oasele centurii scapulare, ale bra]ului, antebra]ului [i mâinii sunt ^n num\r de 64. ~n centura scapular\ de o parte [i de alta sunt situate câte o clavicul\ [i o spat\. Bra]ul este format dintr-un os, iar antebra]ul din dou\ oase lungi: humerus – radius [i ulna.
Centura pelvin\ [i piciorul sunt formate din 62 de oase. Osul pereche al centurii pelvine, ^mpreun\ cu osul sacru al coloanei vertebrale formeaz\ bazinul. De aici ^n jos urmeaz\ femurul, rotula, tibia [i fibula.
Osul viu este de culoare cenu[ie, fiind acoperit de o membran\ rezistent\ - periost – prin care p\trund vasele sangvine [i nervii destina]i oaselor. De[i oasele par a fi compacte, ^n realitate sunt pline de mici cavit\]i.
Oasele pot fi ^mp\r]ite ^n patru mari grupe.
- oasele lungi sau cilindrice, sunt alungite, u[or curbate, au rolul de a amortiza [ocurile, din aceast\ categorie fac parte oasele gambei, bra]ului, degetelor.
- oasele scurte, (cubice) sunt col]uroase, groase: oasele carpiene [i tarsiene
- oasele neregulate, au forme [i dimensiuni variate, formaz\ unele p\r]i ale fe]ei [i spatelui
- oasele late, coastele, craniul, spata –reprezint\ scuturi ale organelor vitale.
Peste 500 de mu[chi – mu[chii scheletici – se ata[eaz\ de oasele noastre. Mu[chii se inser\ pe oase prin intermediul prelungirilor numite ligamente. Mu[chii [i oasele formeaz\ ^mpreun\ cele mai mari sisteme organice ale organismului nostru: sistemul osos [i muscular.
Scheletul este flexibil datorit\ articula]iilor care unesc oasele.
Coloana vertebral\ uman\ este format\ din 26 de oase separate: vertebre; acestea sunt unite prin articula]ii. Cele mai simple articula]ii sunt cele ^n care o suprafa]\ articular\ alunec\ peste cealalt\; ^ntre rotul\ [i extremitatea distal\ a femurului.
Capul uman este format din 29 de oase. Neurocraniul este compus din 8 oase; bine sudate, pentru a proteja creierul la ac]iunile din exterior. Alte 14 oase intr\ ^n formarea fe]ei (craniul visceral); ^n cele dou\ urechi mai exist\ câte 3 oscioare auditive, iar ultimul os este mandibula.
~n formarea coloanei vertebrale intr\ 26 de oase. Cele 7 vertebre cervicale sunt urmate de 12 vertebre dorsale, iar acestea de 5 vertebre lombare late, puternice. Osul sacru, situat ^ntre oasele care formeaz\ bazinul, este alc\tuit din sudarea a 5 vertebre sacrale. Ultima vertebr\ a coloanei este coccisul – fomat ini]ial din 4 oase care s-au unit.
Oasele care formez\ toracele sunt ^n num\r de 25. Pe cele dou\ p\r]i sunt aliniate una sub alta 12 perechi de coaste lungi [i curbate, ^n centru fiind situat sternul.
Oasele centurii scapulare, ale bra]ului, antebra]ului [i mâinii sunt ^n num\r de 64. ~n centura scapular\ de o parte [i de alta sunt situate câte o clavicul\ [i o spat\. Bra]ul este format dintr-un os, iar antebra]ul din dou\ oase lungi: humerus – radius [i ulna.
Centura pelvin\ [i piciorul sunt formate din 62 de oase. Osul pereche al centurii pelvine, ^mpreun\ cu osul sacru al coloanei vertebrale formeaz\ bazinul. De aici ^n jos urmeaz\ femurul, rotula, tibia [i fibula.
Osul viu este de culoare cenu[ie, fiind acoperit de o membran\ rezistent\ - periost – prin care p\trund vasele sangvine [i nervii destina]i oaselor. De[i oasele par a fi compacte, ^n realitate sunt pline de mici cavit\]i.
Diabetul zaharat
Diabetul zaharat este un sindrom foarte frecvent, in prezent existand aproximativ 200 de milioane de bolnavi. In Romania, la inceputul anului 2002 existau peste 360 000 de bolnavi.
Diabetul zaharat este cunoscut din antichitate, manifestarile sale fiind descrise in Papirusul Ebers - 1500 i.e.n. In 1889 este dovedita legatura dintre DZ si pancreas. In 1921 este descoperita insulina de catre savantul roman Nicolae Paulescu, iar in 1922 este pentru prima data administrata la om. In 1955 incepe era medicamentelor antidiabetice orale, iar in 1963 se reuseste sinteza insulinei.
DZ este un sindrom caracterizat prin hiperglicemie cronica datorata scaderii secretiei de insulina sau tulburarii actiunii acesteia. Se considera ca o persoana are diabet zaharat atunci cand glicemia masurata dimineata inainte de masa este mai mare de 126 mg % sau cand este peste 200 mg % in orice moment al zilei.
Glicemia - nivelul glucozei (zaharul) din sange. In mod normal valorile glicemiei sunt cuprinse intre 70-110 mg %.
Hiperglicemia - valori ale glicemiei de peste 126 mg %.
Hipoglicemia - valori ale glicemiei sub 70 mg %.
Insulina - hormon secretat in pancreas. Principalul hormon care mentine glicemia la valori normale (70-110 mg %). Stimuleaza patrunderea glucozei in celule, necesara producerii de energie.
In timp, hiperglicemia determina complicatii la nivelul ochilor, rinichilor, inimii, vaselor de sange, nervilor, deoarece glucoza in exces poate avea efecte toxice.
Clasificarea diabetului zaharat
• Diabetul zaharat tip 1 apare in general la copii si tineri inainte de 40 de ani. La acesti bolnavi pancreasul nu mai secreta deloc insulina, astfel incat ei va trebui sa urmeze toata viata tratament cu insulina.
• Diabetul zaharat tip 2 apare de regula dupa 40 de ani. La acesti bolnavi pancreasul secreta inca insulina, dar aceasta nu actioneaza normal la nivelul celulelor, acestea nepreluand si nefolosind corespunzator glucoza din sange.
• Diabetul za
Diabetul zaharat este cunoscut din antichitate, manifestarile sale fiind descrise in Papirusul Ebers - 1500 i.e.n. In 1889 este dovedita legatura dintre DZ si pancreas. In 1921 este descoperita insulina de catre savantul roman Nicolae Paulescu, iar in 1922 este pentru prima data administrata la om. In 1955 incepe era medicamentelor antidiabetice orale, iar in 1963 se reuseste sinteza insulinei.
DZ este un sindrom caracterizat prin hiperglicemie cronica datorata scaderii secretiei de insulina sau tulburarii actiunii acesteia. Se considera ca o persoana are diabet zaharat atunci cand glicemia masurata dimineata inainte de masa este mai mare de 126 mg % sau cand este peste 200 mg % in orice moment al zilei.
Glicemia - nivelul glucozei (zaharul) din sange. In mod normal valorile glicemiei sunt cuprinse intre 70-110 mg %.
Hiperglicemia - valori ale glicemiei de peste 126 mg %.
Hipoglicemia - valori ale glicemiei sub 70 mg %.
Insulina - hormon secretat in pancreas. Principalul hormon care mentine glicemia la valori normale (70-110 mg %). Stimuleaza patrunderea glucozei in celule, necesara producerii de energie.
In timp, hiperglicemia determina complicatii la nivelul ochilor, rinichilor, inimii, vaselor de sange, nervilor, deoarece glucoza in exces poate avea efecte toxice.
Clasificarea diabetului zaharat
• Diabetul zaharat tip 1 apare in general la copii si tineri inainte de 40 de ani. La acesti bolnavi pancreasul nu mai secreta deloc insulina, astfel incat ei va trebui sa urmeze toata viata tratament cu insulina.
• Diabetul zaharat tip 2 apare de regula dupa 40 de ani. La acesti bolnavi pancreasul secreta inca insulina, dar aceasta nu actioneaza normal la nivelul celulelor, acestea nepreluand si nefolosind corespunzator glucoza din sange.
• Diabetul za
Federatia Rusa
Stat in Eurasia , Federatia Rusã ocupã o suprafatã de 17 075 400 km² , situându-se pe locul I pe glob. Capitala este Moscova.
De dimensiuni continentale , desfãsuratã in estul Europei si in nordul Asiei , Rusia are un relief variat , o climã temperatã cu un continentalism excesiv in estul Siberiei ,o retea uriasã de ape curgãtoare , numeroase lacuri , un bogat fond forestier si o faunã diversã..
Partea apuseanã este ocupatã de Marea Câmpie Rusã (est-europeanã ) , presãratã cu coline si podisuri vechi ( Podisul Valdai - altitudinea maxima 343 m )si cu altitudine sub nivelul mãrii in apropierea Mãrii Caspice . De partea asiaticã , mult mai extinsã, Câmpia Rusã este separatã prin sistemele Muntilor Ural , dezvoltati pe directia N-S pe mai mult de 2000 km (altitudinea maxima 1894 m) care , prin nenumaratele resurse de subsol constituie un adevarat muzeu mineralogic . In partea asiaticã se afla Campia Siberiei de Vest ( drenatã de fluviul Obi ) , Podisul Siberiei Centrale ( intre fluviul Enisei si Lena , altitudinea medie 1000 m ) si Muntii Siberiei Orientale (Verhoiansk , Cerski , Kolâma, muntii vulcanici din Peninsula Kamciatka , între care Kliucevski , 4750 m ,constituind altitudinea maxima din Rusia ).In sudul Siberiei Centrale se aflã Muntii Saiani si Altai , iar in extremul SE , spre Marea Japoniei , Muntii Sihote Alin .
Dominantã este clima temperatã cu nuante maritime in V ( spre Marea Baltica ) si in E( spre Oceanul Pacific ) , unde apar influente musonice ; o mare parte a tãrii are un climat rece , polar aspru (cu ierni ce tin 8 - 10 luni si veri scurte , racoroase ) ; in Siberia Orientala continentalismul este excesiv ( Verhoiansk -75°C , minima absolutã ) .
Printre marile fluvii ale Rusiei se numarã : Volga ( 3530 km ) , Obi (5410 km ) , Enisei ( 4102 km ) , Lena ( 4400 km ) , Kolâma ( 2129 km ) , Amur ( la granita cu China , 4400 km ) .Pe teritoriul Rusiei se afla lacul Baikal ( 31500 km² , cel mai adânc de pe glob , 1620 m ) , iar in sud-estul pãrtii europene are acces la Marea Caspicã ( de fapt este cel mai mare lac de pe Terra , 371000 km ² ) . In N se desfasoarã tundra si silvotundra ( peste 1/3 din teritoriul Rusiei ) , iar in sudul acesteia taigaua , imensa pãdure ce ocupã aproape 1/2 din suprafata tãrii . Pãdurea de foioase si stepa ocupã suprafete restrânse în partea europeanã a tãrii . Fauna , foarte variatã , cuprinde numeroase animale cu blãnuri scumpe ( zibeline , samuri , vulpi argintii , s.a. ) , elani , ursi , pãsãri migratoare , reptile, s.a.
De dimensiuni continentale , desfãsuratã in estul Europei si in nordul Asiei , Rusia are un relief variat , o climã temperatã cu un continentalism excesiv in estul Siberiei ,o retea uriasã de ape curgãtoare , numeroase lacuri , un bogat fond forestier si o faunã diversã..
Partea apuseanã este ocupatã de Marea Câmpie Rusã (est-europeanã ) , presãratã cu coline si podisuri vechi ( Podisul Valdai - altitudinea maxima 343 m )si cu altitudine sub nivelul mãrii in apropierea Mãrii Caspice . De partea asiaticã , mult mai extinsã, Câmpia Rusã este separatã prin sistemele Muntilor Ural , dezvoltati pe directia N-S pe mai mult de 2000 km (altitudinea maxima 1894 m) care , prin nenumaratele resurse de subsol constituie un adevarat muzeu mineralogic . In partea asiaticã se afla Campia Siberiei de Vest ( drenatã de fluviul Obi ) , Podisul Siberiei Centrale ( intre fluviul Enisei si Lena , altitudinea medie 1000 m ) si Muntii Siberiei Orientale (Verhoiansk , Cerski , Kolâma, muntii vulcanici din Peninsula Kamciatka , între care Kliucevski , 4750 m ,constituind altitudinea maxima din Rusia ).In sudul Siberiei Centrale se aflã Muntii Saiani si Altai , iar in extremul SE , spre Marea Japoniei , Muntii Sihote Alin .
Dominantã este clima temperatã cu nuante maritime in V ( spre Marea Baltica ) si in E( spre Oceanul Pacific ) , unde apar influente musonice ; o mare parte a tãrii are un climat rece , polar aspru (cu ierni ce tin 8 - 10 luni si veri scurte , racoroase ) ; in Siberia Orientala continentalismul este excesiv ( Verhoiansk -75°C , minima absolutã ) .
Printre marile fluvii ale Rusiei se numarã : Volga ( 3530 km ) , Obi (5410 km ) , Enisei ( 4102 km ) , Lena ( 4400 km ) , Kolâma ( 2129 km ) , Amur ( la granita cu China , 4400 km ) .Pe teritoriul Rusiei se afla lacul Baikal ( 31500 km² , cel mai adânc de pe glob , 1620 m ) , iar in sud-estul pãrtii europene are acces la Marea Caspicã ( de fapt este cel mai mare lac de pe Terra , 371000 km ² ) . In N se desfasoarã tundra si silvotundra ( peste 1/3 din teritoriul Rusiei ) , iar in sudul acesteia taigaua , imensa pãdure ce ocupã aproape 1/2 din suprafata tãrii . Pãdurea de foioase si stepa ocupã suprafete restrânse în partea europeanã a tãrii . Fauna , foarte variatã , cuprinde numeroase animale cu blãnuri scumpe ( zibeline , samuri , vulpi argintii , s.a. ) , elani , ursi , pãsãri migratoare , reptile, s.a.
Statiunea Singeorz-Bai
Singeorz-Bai, un oras in extremitatea nordica a Romaniei (Judetul Bistrita-Nasaud), situat in amonte de Somesul Mare, in partea de sud a Muntilor Rodnei (Carpatii Orientali), intr-o zona deluroasa, altitudine 435-450 m, la 50 km nord-est de Municipiul Bistrita (resedinta Judetului Bistrita-Nasaud); 10.519 locuitori (la 1 iulie 1991). Statiune cu regim permanent (cunoscuta ca statiune balneara incepand cu secolul al XVII-lea), cu o clima montana moderata: veri reci (temperatura medie in iulie este de - 5,5°C).Temperatura medie anuala este de 7,5°C, umiditatea depaseste 82%, iar media precipitatiilor este de 800 mm anual.
Statiunea dispune de numeroase izvoare de ape minerale bicarbonatate, clorate, sodice, calcice, magneziene, care sunt carbonate, hipertonice si izotonice; namol mineral; mofete. Apele minerale de aici rivalizeaza, din punct de vedere al proprietatilor lor, cu cele de la Vichy (Franta) si Karlovy Vary (Cehia). Apele minerale de la Sangeorz-Bai au insa o eficacitate mai mare in tratamentul afectiunilor tubului digestiv ( gastrita hipoacida cronica si hiperacida, gastrita cronica, ulcer duodenal, sechele dupa operatii de ulcer efectuate pe stomac, colita cronica, constipatie cronica), al bolilor hepato-biliare (dischinezie biliara, colicistita calcaroasa sau necalcaroasa, stari postoperatorii ale ficatului, hepatita cronica, pancreatita cronica), al bolilor metabolice si nutritionale (diabet melitus, hiperuricemie, hiperlipemie, obezitate, guta cu manifestari la nivelul articulatiilor). In cura externa, apele minerale de la Sangeorz -Bai au un efect terapeutic asupra bolilor reumatismale degenerative si diartritice.
Statiunea dispune de numeroase izvoare de ape minerale bicarbonatate, clorate, sodice, calcice, magneziene, care sunt carbonate, hipertonice si izotonice; namol mineral; mofete. Apele minerale de aici rivalizeaza, din punct de vedere al proprietatilor lor, cu cele de la Vichy (Franta) si Karlovy Vary (Cehia). Apele minerale de la Sangeorz-Bai au insa o eficacitate mai mare in tratamentul afectiunilor tubului digestiv ( gastrita hipoacida cronica si hiperacida, gastrita cronica, ulcer duodenal, sechele dupa operatii de ulcer efectuate pe stomac, colita cronica, constipatie cronica), al bolilor hepato-biliare (dischinezie biliara, colicistita calcaroasa sau necalcaroasa, stari postoperatorii ale ficatului, hepatita cronica, pancreatita cronica), al bolilor metabolice si nutritionale (diabet melitus, hiperuricemie, hiperlipemie, obezitate, guta cu manifestari la nivelul articulatiilor). In cura externa, apele minerale de la Sangeorz -Bai au un efect terapeutic asupra bolilor reumatismale degenerative si diartritice.
America de Sud
Cunoscută şi sub denumirile de Amérique du Sud sau Südamerika, America de Sud (South America) are o suprafaţă de 17.820.950 km2 (6.880.706 mile2), fiind al patrulea continent, deşi are mai puţin de 12% din populaţia lumii.
După suprafaţă, ţările se clasează astfel: Brazilia, Argentina, Peru, Columbia, Bolivia, Venezuela, Chile, Paraguay, Ecuador, Guayana, Uruguay, Suriname, Guyana Franceză.
După populaţie, ţările se împart: Brazilia, Columbia, Argentina, Peru, Venezuela, Chile, Ecuador, Bolivia, Paraguay, Uruguay, Guayana, Suriname, Guayana Franceză
După suprafaţă, ţările se clasează astfel: Brazilia, Argentina, Peru, Columbia, Bolivia, Venezuela, Chile, Paraguay, Ecuador, Guayana, Uruguay, Suriname, Guyana Franceză.
După populaţie, ţările se împart: Brazilia, Columbia, Argentina, Peru, Venezuela, Chile, Ecuador, Bolivia, Paraguay, Uruguay, Guayana, Suriname, Guayana Franceză
Marea Neagra
Litoralul Marii Negre, parte a judetului Constanta, este situat in partea sud-estica a Romaniei - fiind limitat de: Marea Neagra la est; nord Delta Dunarii; la vest Dunarea, iar la sud litoralul bulgaresc.
Suprafata:12.645 kmp (3% din teritoriul romanesc)
Clima: maritima de litoral; temperatura medie anuala 11°C (in lunile iulie 22°C, iar in ianurie 0°C).
Populatia: 748.769 locuitori - alcatuita din: romani ( majoritari), turci, tatari, rusi, lipoveni, maghiari si rromi (minoritari)
Capitala de judet: orasul turistic Constanta.
*Date economice:
Economia judetului Constanta prezinta caractere complexe, ponderea fiind detinuta de agricultura 707.129 ha. (din care suprafata arabila 478.449 ha, 65.287 ha. pasuni, 17.162 ha. vii si 5.029 ha. livezi), urmata de turism, transport maritim, industria constructiei de masini, chimica - de prelucrare a lemnului celulozei si hartiei.
Suprafata:12.645 kmp (3% din teritoriul romanesc)
Clima: maritima de litoral; temperatura medie anuala 11°C (in lunile iulie 22°C, iar in ianurie 0°C).
Populatia: 748.769 locuitori - alcatuita din: romani ( majoritari), turci, tatari, rusi, lipoveni, maghiari si rromi (minoritari)
Capitala de judet: orasul turistic Constanta.
*Date economice:
Economia judetului Constanta prezinta caractere complexe, ponderea fiind detinuta de agricultura 707.129 ha. (din care suprafata arabila 478.449 ha, 65.287 ha. pasuni, 17.162 ha. vii si 5.029 ha. livezi), urmata de turism, transport maritim, industria constructiei de masini, chimica - de prelucrare a lemnului celulozei si hartiei.
Despre Vulcani
Vulcan, munte sau deal format din acumularea materialelor ce au erupt prin una sau mai multe deschizaturi (numite ventre vulcanice) facute in suprafata pamantului.Termenul vulcan poate desemna, ventrele propriu-zise.Vulcanele situate deasupra nivelului marii sun cele mai cunoscute, dar majoritatea vulcanilor lumii sunt situati sub mare, formati de-a lungul sistemelor de creste ce se intersecteaza in adancul oceanului planetar . Conform The Smithsonian Institution, 1511 vulcani situati deasupra nivelului marii au fost activi in ultimii 10.000 ani,539 dintre ei au erupt cel putin odata de-a lungul istoriei scrise.In medie, intre 50-60 de vulcani situati deasupra nielului marii ,sunt activi in fiecare an; jumatate din acestea sunt defapt continuarile eruptiilorr din anii precedenti, iar celelalte sunt noi .
Eruptiile vulcanice din regiunile populate reprezinta o adevarata amenintare la adresa oamenilor, a proprietatilor si a agriculturii. Pericolul provine , in cele mai multe cazuri , din jeturi fierbinti si ce se misca cu o viteza foarte mare, care contin materiale explozive, cenusa ,si cele mai distructive, raurile de lava. Pe langa eruptiile explozive chiar si vulcanele din regiuni nepopulate , pot arunca cenusa adanc in atmosfera, creand nori de cenusa, care reprezinta o amenintare serioasa la adresa avioanelor.
II FORMATIUNILE VULCANICE
Toate formatiunile vulcanice sunt formate prin acumularea de magma(roca ce se formeaza sub suprafata pamantului).Magma poate erupe prin unul sau mai multe ventre vulcanice, care pot fi o singura deschizatura, mai multe deschizaturi, sau o crapatura lunga, numita vent de fisura. Se formeaza in adancul pamantului, in general, in mantaua superioara. Pentru a se forma magma , este nevoie de temperaturi si presiuni foarte ridicate. Mantaua solida trebuie topita la conditii intalnite de obicei la adancimi de 80 pana la 100 km sub suprafata pamantului.
Odata ce mici picaturi de magma se formeaza, ele incep sa se ridice deoarece magma are o densitate mai mica decat rocile ce o inconjoara.Aceste picaturi se aduna, formand adevarate rauri de magma.Acestea se aduna in regiuni subterane numite rezervoare de magma.
Dupa fiecare eruptie, este adaugat un nou strat vulcanului, acesta crescand in marime.
Eruptiile vulcanice din regiunile populate reprezinta o adevarata amenintare la adresa oamenilor, a proprietatilor si a agriculturii. Pericolul provine , in cele mai multe cazuri , din jeturi fierbinti si ce se misca cu o viteza foarte mare, care contin materiale explozive, cenusa ,si cele mai distructive, raurile de lava. Pe langa eruptiile explozive chiar si vulcanele din regiuni nepopulate , pot arunca cenusa adanc in atmosfera, creand nori de cenusa, care reprezinta o amenintare serioasa la adresa avioanelor.
II FORMATIUNILE VULCANICE
Toate formatiunile vulcanice sunt formate prin acumularea de magma(roca ce se formeaza sub suprafata pamantului).Magma poate erupe prin unul sau mai multe ventre vulcanice, care pot fi o singura deschizatura, mai multe deschizaturi, sau o crapatura lunga, numita vent de fisura. Se formeaza in adancul pamantului, in general, in mantaua superioara. Pentru a se forma magma , este nevoie de temperaturi si presiuni foarte ridicate. Mantaua solida trebuie topita la conditii intalnite de obicei la adancimi de 80 pana la 100 km sub suprafata pamantului.
Odata ce mici picaturi de magma se formeaza, ele incep sa se ridice deoarece magma are o densitate mai mica decat rocile ce o inconjoara.Aceste picaturi se aduna, formand adevarate rauri de magma.Acestea se aduna in regiuni subterane numite rezervoare de magma.
Dupa fiecare eruptie, este adaugat un nou strat vulcanului, acesta crescand in marime.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)